joi, 23 februarie 2017

Rar, atât de rar...

Atât de rar a fost să ne-ntâlnim noi doi,
Atât de rar şi fără timp de fapte,
Că prea puţini pot crede că-ntre noi
A fost ceva, cumva, pe prag de noapte.

Şi numai noi ştim, totuşi, ce a fost,
Ne ştim ca adevăr şi ca trăire,
Ca şi firesc ce şi-a avut un rost
În drumul ce-l avem spre nemurire.

Ne tot privea un minutar de ceas,
Şi-l încerca o îndoială vagă,
Că cel mai important e primul pas,
Iar omului e greu să-l înţeleagă.

N-am stat pe gânduri, ne-am lăsat porniţi
De-acel imbold ce ne-arunca-n uitare
Ideea că vom fi, pe veci, uniţi
Prin simpla şi lumeasca-mpreunare.

Din seara-aceea totul s-a schimbat,
Nici o urgie nu ne mai separă,
Dreptul de-a fi pereche-i statuat,
Având dimensiune unitară.

Întâiul pas ţi-a fost şi-nâiul semn
Că am rămas pe totdeauna-n tine,
Ca fapt real şi legământ solemn
Al unei mari întoarceri de destine.

Atât de rar, şi-acum, ne este dat
Să fim doar noi, privindu-ne în față,
Ştiind că îndeajuns ne-ar fi un pat
Ca să ne fim motiv de vis şi viaţă.

Chiar am ajuns să credem că-i normal
Iluzia să fie concludentă,
Că ea-i deja principiu general
Şi-n consecinţă mult prea evidentă.

Dar adevărul nu se dă înfrânt
De cei ce doar prin fapte îl pot crede,
Iar altfel totu-i apă şi pământ
Pe care vor, de-a pururi, să-l posede.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu