miercuri, 8 martie 2017

Evident, exist

Am fost, iubito, vreme multă, trist,
Şi fire-am fost, şi uneori nefire,
Am plâns, vorbindu-i vieţii, în neştire,
Uitând că ţelul ei e să rezist.

Ţie mă-nchin, şi orişicui o spun,
Minunea mea în strai de sărbătoare,
Că ţi-ai deschis petala salvatoare,
Când mulţi spuneau că de nimic nu-s bun.

Pe umărul ivit printre tristeţi,
Mă simt o ploaie care te sărută,
Ce repede o duce în derută
Chiar amintirea iernii cu nămeţi.

Când întunericul domnea suprem,
În nopţile de vise sărăcite,
Pradă uşoară-am fost unor ispite
Ce le simţeam ca rugă şi blestem.

Am tot zăcut pe pleoape de cuvânt,
Şi-am căutat tandreţe efemeră,
Crezând că ea, în felul ei îmi şi oferă
Motiv de existenţă, pe Pământ.

Priveam spre orizont ştiind că eşti
Acolo, undeva, pe-a zării geană,
Cu toate şi cu totul pământeană,
Dar şi visând cereştile poveşti.

Şi-ai apărut, prin vers, în poezii,
Remodelându-mi litera rebelă,
Luându-mi întristarea sub tutelă,
Spre a ajunge gând şi dor să-mi fii.

În orizontul meu, atât de trist,
Mi-ai definit întoarecere-mi prin fire,
Fiindu-mi dar şi faptă-n dăruire,
Şi azi îţi scriu, spunându-ţi, scurt, exist!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu