marți, 28 martie 2017

Relativ, perfect...

Nu mi-ai pretins nicicând a recunoaşte
Că ai măcar un merit relativ
În tot ce s-a schimbat definitiv,
De când tot simt că viaţa mea renaşte.

Din prima zi... E-aşa bizară viaţa,
Acum îmi eşti reper şi univers,
Şi ţintă unui drum ce-l am de mers
Oricât de nevăzut mă face ceaţa.

Îţi spun, adeseori că eşti perfectă,
Chiar dacă îl mai schimbi pe "da" în "nu",
Îţi e emblemă, uneori atu,
Intimitatea pură, clar directă.

Nu ai pretins c-ai merita iubirea,
Mereu ţi-a fost cuvântul precaut,
Chiar dacă eu m-am mai pierdut cu firea,
Ori de la drum, în gând, m-am abătut.

S-au întâmplat, ca la mai toţi, de toate,
Am mers prin ceaţă şi am mers prin fum,
Şi-am învăţat că, dacă vrem, se poate
Să ne păstrăm, mereu, acelaşi drum.

Nici nu prea ştiu dacă ţi-am spus vreodată,
Că eşti aproape tot ce mi-am dorit,
Că-mi eşti motiv de viaţă mai bogată
De când destinul nostru s-a-mpletit.

Eu nu mă cred perfect, dar lângă tine
Mă simt altfel, mă simt întreg, complet,
Mă simt aşa cum vrei să-mi fie bine,
Şi viaţa-mi simt trăindu-se concret.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu