miercuri, 22 martie 2017

Tăcere spre dovadă

Încep deja cuvintele să tacă,
Din depărtare te privesc tăcut,
Chiar dacă noi n-avem deloc trecut,
Spre viitor, prin fapte, ne provoacă.

N-am cum să-ţi spun atracţie fatală,
Oricând îmi văd ieşirea din normal,
Fără idei rămân, şi radical,
Lipsind, îmi eşti pedeapsa capitală.

Multe am spus când nu-mi erai ştiută,
Când nu credeam că fi-va să te ştiu,
Sau mă gândeam că fi-va-ntr-un târziu,
Când amintirea ne va fi pierdută.

N-aveam idei de ce va fi să fie,
Oricât sunt cel ce tulbură idei,
Erai în marea lume de femei,
Un strop de vis şi gând de bucurie.

Acum văd însă ordinea schimbată,
Şi parcă lumea e, cam brusc, altfel,
Aşa cum eu, dintr-un etern rebel,
Îmi am pornirea mult mai temperată.

Unii mai spun că-mi eşti o cucerire,
Alţii-i auzi spunând că ai cedat,
Dar noi, ştiind, exact, cum s-a-ntâmplat,
Ne-ndreptăţim să credem în iubire.

Tăcerea-mi e reala consecinţă
A clipelor în care te privesc
Şi gândurile-mi toate se opresc,
Simţind că le devii şi lor dorinţă.

Dăm, amândoi, un nume de dovadă,
Acelui timp ce faptele ni-l cer,
Fixându-l calendarului reper
De s-ar voi-n uitare să decadă...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu