duminică, 16 aprilie 2017

Veste de-mprimăvărare

Stau și privesc spre Ceruri... Mi-este greu
Să îmi aleg o stea ce-ar fi a mea,
Eu ştiu că ea-i mai mult decât o stea,
Chiar poezia sufletului meu...

Ca şi un orb, cu mâna-ntinsă stau,
Şi cad, de multe ori, în adormire,
Visez crâmpeie dintr-o amintir
În care văd cum fi-va să te iau.

Ne vom iubi, fugind, pe-un colţ de nor,
Când nu va fi, ca martoră, nici luna,
Spunându-mi, că-i firesc, pe totdeauna
De vraja-mpreunării să am dor.

Şi tot fugind, pe creasta unui val,
Ne va găsi, din alte lumi, o veste,
Prin care noi, eroi dintr-o poveste,
Vom fi chemaţi înspre un trai real.

Şi-ai să te naşti din sensul unui vers,
Din gândul ce-l văd, unii, erezie,
Ca-n miez de noapte, tu, ca poezie,
Să-mi defineşti, simţirii, univers.

În umbra unui timp nedefinit,
Printr-o nespusă şoaptă de iubire,
Îţi vei voi fireasca zămislire
A singurului rost ce-ţi e sortit.

Când nimeni nu va şti, nici bănui,
Sub semn de nouă împrimăvărare,
Trecând de bariere şi hotare,
Vei hotărî a nu te tăinui.

Şi cerul, întru totul mai senin,
Mă va lăsa să văd mai multe stele,
Ca, dacă fi-voi, cândva, printre ele,
Să nu mă simt, nicicum, ca un străin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu