joi, 11 mai 2017

Ceva, cândva, cumva

S-a întâmplat ceva, cumva, cândva,
Într-un real al timpului prezent,
Sau într-un timp trecut, când altceva
Vieţii-i punea un clar, real, accent.

Acel ceva e greu să ni se-arate,
Dar ne e dat, trăind, cumva să-l ştim,
Prin fapta unor clipe minunate
Pe care, aşteptând, le tot dorim.

Trăim, chiar şi în gând a lor plăcere,
E de ajuns un gest, ori un cuvânt,
Şi resimţim, în lipsă, grea durere,
De parcă ar călca un legământ.

Suntem urmaşii noştri, multe taine
Le-avem în noi, ca sâmburi de răspuns,
Numai că viaţa azi, sub alte haine,
Le face să rodească pe ascuns.

Cumva la fel, cu minime nuanţe,
Au fost greşeli pe care le-am făcut,
Am dat prea mult, sau am furat speranţe
Sau am strivit idei de început.

N-avem dovezi dar nici n-avem motive
Să tot negăm ceva ce nici nu ştim
Însă avem enorme perspective
Oricum ar fi, mereu să ne iubim.

Putem să mergem, pururi, înainte
La fel putem, de vrem, să refuzăm,
Pe viitor, însă vom ţine minte
Şi iarăși, de la cap, o să-o luăm.

Întreg ne este dreptul de-a alege
Cât vrem să ne întoarcem la normal
Sau de-a rămâne, prin divina lege,
Rătăcitori de drum spre ideal.

Clipa de-acum ni-i dată ca-ncercare
În care toate au şi rol şi rost,
Ca după cum avea-vom suflet mare
Iertaţi vom fi, sau nu, de tot ce-a fost.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu