Ancorarea ca motiv

Mereu mă știu de vise ancorat,
Așa cum sunt și-n viața mea reală,
Când recunosc și spun c-am eșuat
Lăsându-mă surprins de îndoială.

Mi-a mai rămas un ciob de anotimp
Şi îl transform în lacrimă albastră...
Implor destinul să-mi mai lase timp
Ca să mă-ntorc din viața-mi prea sihastră.

Eu n-am citit povești, dar le trăiesc,
Și le păstrez în suflet bucuria,
În amintiri, de multe ori, găsesc,
Motivul, relevanța, datoria...

Nu-s totdeauna ce-aș putea să fiu,
Iar asta mă consumă, mă apasă,
Îmi duce nedormirea spre târziu,
Și, indecis, în haos, gându-mi lasă.

Mi-am asumat, zic unii, simplul rol
De-a ști ceea ce mulți nu își explică,
Deși eu știu că am căzut în gol,
Având, de multe ori, credința mică.

Ei multe zic, ceea ce sunt mi-e clar,
Prin mine însumi știu ce-mi este viața,
Nu sunt un amalgam, nu sunt bazar,
Încă adun idei să-i scriu postfața.

Versul la-ndemână

Versul îmi este mult la îndemână
Când lumii am ceva, orice, de spus,
Şi-o melodie-n suflet mi-ngână,
Iar ochii, mult, prea mult, privesc în sus.

L-am adoptat, în felul meu, ca formă,
Nici nu e scurt, şi-n nici un fel prea lung,
Cu firea mea cadenţa fiind conformă,
Când drum îmi fac spre stele să ajung.

Spun tot ce pot, dar şi mai las în urmă
Destul din câte înţeleg şi ştiu,
Fixa mărime deseori îmi curmă
Ideea că de toate pot să scriu.

Îmi e părtaş, iar uneori complice
Dorinţelor ce prind, în timp, contur,
Tăcând îi dau puteri să mă explice
Celor ce spun că încă-s imatur.

Când am destule gânduri, vin motive
Să nu mă las de cursa lor sedus,
În el găsesc idei explicative
În chiar simbolul Crucii lui Iisus.

De simt că-i rău, ori simt că este bine,
Spun mai uşor, deşi e chiar succint,
De vremea care, vrem sau nu, tot vine,
Ca zbucium, ca durere, sau alint.

Cuvinte multe am, cu prisosinţă,
De-ar fi să-mi fac o vreme să vorbesc,
Dar versu-mi dă, cu multă-ngăduinţă,
Dreptul de-a spune cum, şi cât, iubesc.

Cu versu-mi este grabnic la-ndemână
În urma mea să las ce-i de lăsat,
Şi-aşa şi fac, în limba mea, română,
Cu oltenescul grai accentuat...

Filozofala sminteală

Se spune clar că mâine vom muri,
Dovezile sunt clare, elevate,
Pământul a-nceput a se sminti,
Mai mult decât atât nu se mai poate.

Nici nu e greu, destul de mult vorbim
Ca să ne ştim priviţi cu importanţă,
Accentuând ce ştim, când nu gândim
Că un accent nu are relevanţă.

Iar dacă e nevoie, un război,
Îl declanşăm din câteva cuvinte,
Şi-abia când încleştarea e în toi
Vremuri de pace ne revin în minte.

Nici nu e greu să n-avem ceva sfânt,
Sminteala e, că vrem, ori nu, în toate,
E greu să fii altfel pe-acest pământ,
Iar, uneori, chiar cred că nu se poate.

De voie, de nevoie, mulţi zoresc
Ieşirea la vedere, ori în faţă,
Mizând pe obiceiul omenesc
Al celor ce din auzite-nvaţă.

Şi, să se-audă, strigă peste tot
Orice cred ei că are importanţă,
De ceea ce, în cer, ei cred complot,
Pornit de-a noastră mare ignoranţă.

În decadenţă mult prea mulţi se duc,
Şi mulţi, de unde vin, nu vor s-audă,
Doar prind idei şi dau apoi buluc
În lumea, ce cred ei, vrea să-i excludă.

Aşa se face că ni-i dat să ştim
Că viaţa nu-i ce-a fost odinioară,
Însă putem în cer să ne suim,
Dar ne urcat putem numai pe scară.

Nu mai avem bun-simţului hotar,
Mândria e o boală generală,
Filozofăm, crezând că totu-i clar,
Însă e clar că totu-i o sminteală.

Fapta ca răspuns

Răspunsuri vieţii cauţi... Nu-ţi sunt clare,
Cum clar nu-ţi e nici unde ai greşit,
Te tot întrebi ce fapte au urmare
Şi-ţi definesc, azi, drumul rătăcit...

Din vorbă-n vorbă, nespunând de toate,
Însă lăsând mai multe spre-nţeles,
Încerc să-ți spun că încă se mai poate
Rod de menire să îţi ai cules.

Întâmplător ne-a fost ca întâlnire,
Pasul ce-l baţi şi drumul ce-l tot merg,
Ca eu să mă întorc din risipire,
Şi urme din trecutul tău să şterg.

Eşti parcă tot mereu în căutare,
Ce drum să ai nu ştii, ca să găseşti
Răspunsul la eterna-ţi întrebare
Încorsetată de mai vechi poveşti.

Răspunsul însă nu îţi e departe,
Simplu, direct, dar prea nemotivat,
Şi care joacă dur, pe-a vieții carte,
Păcătuind spre scoateri din păcat.

Nu e un drum de lungă preumblare,
Şi nu e faptă-n văzul tuturor,
Doar nu se vrea sub semn de întrebare,
În nici un caz un pas şovăitor.

Voieşte doar să pleci cu mine-n lume,
O noapte-n care vieţii să ne dăm,
Uitând de omeneştile cutume
Nouă, prin noi, pe noi să ne redăm.

Timp prea puţin vei spune... însă viaţa,
În timpul ce rămas va fi de vis,
Va risipi, din drumu-ţi toată ceaţa
Lăsând să vezi pe unde-l ai deschis.

O simplă faptă, zisă omenească,
Va fi atunci, spre mers, întâiul pas,
Când viaţa se va vrea să se renască
Redându-ţi, ţie, timpul ei rămas.

E drept, va fi, voind, să se repete,
Ştiind că e firesc a fi-ntreit,
Ca să îţi ai ideile complete
Şi să-mplineşti tot ce îţi e sortit.

Cântec de vânt

Vântul e rece... cântă prin în zăvoi,
Cerul îşi varsă lacrimi triste-n iarbă,
Pământul nu mai poate să absoarbă,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Din patru zări vin norii în convoi,
Tunând şi fulgerând încep să fiarbă,
Preschimbă ziua-n noapte surdă, oarbă,
Iar noi abia mai ştim ce e cu noi.

Ne căutăm feriri de-aceste ploi,
Dar lacrima ni se prelinge-n barbă,
Şi gândul reîncepe să ne fiarbă,
Iar noi uităm, din nou, de tot, de noi.

Dar noi, în plină larmă de război,
Sorbim iubiri în noaptea lungă, oarbă,
Şoptim, fără motiv, sudalme-n barbă,
Până uităm, încet, încet, de noi...

Vântul e rece... cântă în zăvoi,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Șoaptă de vânt

Mă striga aseară vântul,
Arătându-mi înspre vară,
Şi cum duce el cuvântul,
Ca să-i facă forma clară.

Pustiind, în zbor, pământul,
Ars de-a zilei grea arşiţă,
Tot îşi căuta avântul
Într-a zilei rămăşiţă.

Tremura în braţe-mi cerul
Parcă prins în copci de gheţă
Învelind cu nori misterul
Zorilor iviţi din ceaţă.

Mă ştia că sunt străjerul
Orelor de peste noapte
Ce-mi dădeau, ziua, reperul
Disonanţei multor şoapte.

Vântul îmi găsise dorul,
Într-al ierbii dor de coasă,
Când, schimbându-se decorul,
A văzut că-i generoasă.

El, privindu-mi viitorul,
Şi pe mine drept în faţă,
Îmi şoptea, dându-mi onorul,
Mă gonea, din nou, spre viaţă.

Nearzătoarea ardere

Nu arde amintirile cu noi,
Oricât presimţi că viaţa ţi-o va cere,
Nici nu privi, o clipă, înapoi,
Suntem datori nuanţei de tăcere.

Din amintirea unei mari iubiri,
Ce s-a ivit succint şi fără veste,
Ne ştim acum dorind mereu trăiri
Şi fapte ce, firesc, să le ateste.

Suntem, şi-acum, tot noi, cei ce am fost,
Uniţi de omeneasca-mpreunare
Ce nu-i motiv, dar dă-ntru totul rost,
Primului pas văzut ca întâmplare.

Îmi amintesc... cândva parcă spuneai,
Că vrerii nu-i găseşti, prea clar, motive
Uitării, prima clipă să o dai,
Fiind dorită, fără de eschive.

Din vise s-a născut, din poezia,
Ce-am scris-o, şi-ai uitat să o citeşti,
Când amândoi vorbeam de teoria
Iubirilor trăite ca-n poveşti.

Şi astăzi, ştii prea bine,-i tot aşa
Nu laşi uitării prima-ntâlnire,
Că nu mai vrei iubiri de mucava,
Cu iz de mucegai şi amăgire.

Nu arde amintirile cu noi,
Doar pentru niște gânduri revanşarde,
Ne însoţesc, oricum, pe amândoi,
Vor arde doar când noi, în foc, vom arde.