joi, 30 martie 2017

Atestat de oportun

Te tot gândeşti că-i timpul tocmai bun
Să ne urcăm în primul tren de noapte,
Şi să fixăm momentul oportun
Prin mult prea mult doritul roi de fapte...

Vrei să ajungem, chiar la primii zori,
Pe ţărm de ape fără de hotare,
Să fim ai dimineţii privitori,
Şi rostului, ce-l are, atestare.

Apoi, întreaga zi, până-n amurg,
Asemenea vestitelor sirene,
În valuri ce, din depărtare, curg,
Să-ţi legeni formele venusiene.

Să te admire soarele, ştiind,
Că mi te vrei, mereu, întotdeauna,
Şi fapta nopţii o trăieşti, dorind,
Martori s-avem doar stelele şi luna.

Noaptea în care luna ne-a fost far
Şi-am definit-o pentru totdeauna,
A pus în drept al timpului hotar,
Trecutului lăsându-i, dar, minciuna.

Azi suntem şi nebuni, şi îndrăzneţi,
Privirea-mi, cam, obraznic te dezbracă,
Iar tu, ştiind motivul, mă răsfeţi
Cu sânii-ţi ce mereu sunt puşi pe joacă.

Şi joaca lor mă face să îţi spun
Că-i timpul de-a pleca în miez de noapte,
Că e normal, firesc şi oportun
Să ne avem reperele ca fapte.

marți, 28 martie 2017

Relativ, perfect...

Nu mi-ai pretins nicicând a recunoaşte
Că ai măcar un merit relativ
În tot ce s-a schimbat definitiv,
De când tot simt că viaţa mea renaşte.

Din prima zi... E-aşa bizară viaţa,
Acum îmi eşti reper şi univers,
Şi ţintă unui drum ce-l am de mers
Oricât de nevăzut mă face ceaţa.

Îţi spun, adeseori că eşti perfectă,
Chiar dacă îl mai schimbi pe "da" în "nu",
Îţi e emblemă, uneori atu,
Intimitatea pură, clar directă.

Nu ai pretins c-ai merita iubirea,
Mereu ţi-a fost cuvântul precaut,
Chiar dacă eu m-am mai pierdut cu firea,
Ori de la drum, în gând, m-am abătut.

S-au întâmplat, ca la mai toţi, de toate,
Am mers prin ceaţă şi am mers prin fum,
Şi-am învăţat că, dacă vrem, se poate
Să ne păstrăm, mereu, acelaşi drum.

Nici nu prea ştiu dacă ţi-am spus vreodată,
Că eşti aproape tot ce mi-am dorit,
Că-mi eşti motiv de viaţă mai bogată
De când destinul nostru s-a-mpletit.

Eu nu mă cred perfect, dar lângă tine
Mă simt altfel, mă simt întreg, complet,
Mă simt aşa cum vrei să-mi fie bine,
Şi viaţa-mi simt trăindu-se concret.

miercuri, 22 martie 2017

Tăcere spre dovadă

Încep deja cuvintele să tacă,
Din depărtare te privesc tăcut,
Chiar dacă noi n-avem deloc trecut,
Spre viitor, prin fapte, ne provoacă.

N-am cum să-ţi spun atracţie fatală,
Oricând îmi văd ieşirea din normal,
Fără idei rămân, şi radical,
Lipsind, îmi eşti pedeapsa capitală.

Multe am spus când nu-mi erai ştiută,
Când nu credeam că fi-va să te ştiu,
Sau mă gândeam că fi-va-ntr-un târziu,
Când amintirea ne va fi pierdută.

N-aveam idei de ce va fi să fie,
Oricât sunt cel ce tulbură idei,
Erai în marea lume de femei,
Un strop de vis şi gând de bucurie.

Acum văd însă ordinea schimbată,
Şi parcă lumea e, cam brusc, altfel,
Aşa cum eu, dintr-un etern rebel,
Îmi am pornirea mult mai temperată.

Unii mai spun că-mi eşti o cucerire,
Alţii-i auzi spunând că ai cedat,
Dar noi, ştiind, exact, cum s-a-ntâmplat,
Ne-ndreptăţim să credem în iubire.

Tăcerea-mi e reala consecinţă
A clipelor în care te privesc
Şi gândurile-mi toate se opresc,
Simţind că le devii şi lor dorinţă.

Dăm, amândoi, un nume de dovadă,
Acelui timp ce faptele ni-l cer,
Fixându-l calendarului reper
De s-ar voi-n uitare să decadă...

marți, 21 martie 2017

Nostalgie de noapte

Când dorul mi-a bătut, din nou, în poartă
Pe cer urca un ciob de lună spartă,
Şi-apoi şi el s-a dus să se ascundă,
Să-şi doarmă visul preţ de o secundă.

A vrut doar seara să-şi arate faţa,
Temându-se că-l vede dimineaţa,
Sau, chiar a vrut, altfel, să îmi arate
Că drumurile vieţii-s încurcate.

Eu aş fi vrut să te alint o clipă,
Să uit că viaţa-mi este în risipă,
Să mă strecor, cumva, la pieptul care
E-ascuns între dantele de visare...

Vroiam să te-ntâlnesc pe-a lunii rază,
Acolo unde cerul sângerează,
Şi să îţi pun pe gene stropi de soare,
Clar să-nţelegi că lipsa ta mă doare.

Când primii zori îşi strecurau magia
Prin draperii, sfindându-mi nostalgia,
Vroiam să-ţi spun, prin vorbe şi prin fapte
Că ne-am rămas datori, din nou, o noapte.

Ştiind c-ai să mai dormi o oră, două,
Visându-ţi paşii mângâiaţi de rouă,
Adăugam secundelor culoare,
Furând-o dintr-o lacrimă de soare.

Vroiam, şi încă vreau, să vin la tine,
Motive nu prea am a mă abţine,
Însă aştept, aştept să-mi dai de ştire
Că te doreşti firească dăruire.

sâmbătă, 18 martie 2017

O altă tinerețe

Încă mă lupt cu valuri de tristeţe,
Sfidând motive care vin şi vin,
Spunându-mi că mai e, firesc, foarte puţin
Şi voi trăi o nouă tinereţe.

Te-am regăsit, pe undeva, prin mine,
Petală albă, plină de mister,
Păstrată, printre vise clandestine,
Cândva, căzute clar, în efemer.

Un gând fugar al nopţilor rebele
Te defineşte ca accent acut,
Lăsându-mi ochii plini cu praf de stele,
Dintr-un motiv, prea lesne-ţi, cunoscut.

Oricâţi ar fi alt drum să îmi arate,
Prin definirea sensului comun,
Aş căuta cărări puţin umblate
Ducându-mi ascultarea în surghiun.

Din zori de zi până la ceas de seară,
Privind cu-ngrijorare către nori,
Am stat s-aştept un semn de primăvară
Sădind un vis în rana unei flori.

Şi printre paşi, surprins de-a lor grăbire,
Pe cer văd un halou de curcubeu,
Îndrepăţit fiind a-mi da de ştire
Că-mi pot fi mie, iar, cu totul, eu.

Atins de-a vieţii, nouă, frumuseţe,
N-am cum să vreau să mă mai dau bătut,
Mereu vorbesc de-o nouă tinereţe
Simţindu-i pragul ei de început.

miercuri, 15 martie 2017

Doină de țară

Ieri a fost un fel de zi,
astăzi alta va veni,
Mâine, de avem noroc,
omenirii îi dăm foc,
Facem iar, cum a mai fost
să avem ţară şi rost,
S-avem sfânt ce ne-a fost sfânt,
să avem din nou pământ.

Cale bună, venetici,
hai, duceţi-vă, de-aici,
Voi, nu vă gândiţi la noi,
vă gândiţi numai la voi...
Treceţi munţi şi treceţi mări,
mergeţi poate-n alte ţări,
Duceţi-vă unde-aţi vrea,
nu vă mai putem răbda.

Urma voastră-i cu noroi,
în noroi ne-aţi tras pe noi,
Şi-acum neamu-ntreg e trist
şi gândeşte fatalist.
Ne-am ştiut ca un popor,
nicicând stat multicolor,
Trei culori ne-aveam în steag
şi vorbeam de el cu drag.

Veacului i-am vrut final,
regăsind un ideal,
Şi-am luptat, şi ştim ce-a fost,
însă totul a mers prost.
Idealul, mama lui,
azi e arma dracului,
Ne tot dă aripi de lemn
şi spre zbor final îndemn.

Prea e azi paharul plin,
nu cu vin, ci cu venin,
Curve sunt mai-marii toţi,
şi-i îmbogăţesc pe hoți.
S-au ajuns şi siluesc
chiar şi graiul românesc,
Prin cuvinte de-mprumut
fără noimă l-au făcut.

Însă chiar aşa, săraci,
ne-amintim de vechii daci,
Şi de-atâţia bravi români
ce şi-au fost morţii stăpâni.
Cu gândul spre Dumnezeu,
şi la bine, şi la greu,
Ţara ne-o vom lua-napoi,
s-o refacem, mai apoi.

Tot ce proştii au stricat,
va fi grabnic reparat,
Vom schimba din rădăcini,
instituţii şi grădini,
Într-un stat cum altul nu-i,
tot omul la casa lui,
Nu, ca astăzi nevoiaşi,
un popor de chiriaşi.

Ne vom face şi copii,
nevânduţi prin datorii,
Şi vom şti creşte cu rost,
ca în vremuri care-au fost.
Nu ne vom mai ploconi,
nici nu ne vom poticni,
Fi-vom iar ţară de fraţi,
stând de veghe în Carpaţi.

luni, 13 martie 2017

Amintire cu un Schit

Cândva vedeam călugării la Schit
Cum n-aveau timp de vorbă prelungită,
Ferindu-se de marea ei ispită
Prin judecăți ori greu cuvânt rostit.

Știam de ei văzând cum se trudesc
De-a ține totu-n clară rânduială,
Uitând de ierarhia socială,
Cerând iertare celor ce greșesc.

Dar nu-i vedeam mai mult decât trecând,
În drumul lor spre altceva a face,
Dându-mi dovadă că, trăind în pace,
Îl au mereu pe Dumnezeu în gând.

Și îi vedeam plecând cu pas grăbit,
Când auzeau, din deal, chemări de toacă,
Știind că altfel ceva îi provoacă
Să nu îi aibă drum direct spre schit.

Schitul era, oricât munceau, sărac,
Dar tot aveau de dat câte ceva,
Omul sărac la masa se-așeza,
Găsind, o clipă, neputinței leac.

Așa-i vedeam, dar astăzi nu-i la fel,
Schitul e-acum altfel, e mănăstire,
Și viața-n el e altfel de trăire,
Așa cum toată lumea e altfel.

Bătăi în toacă încă se aud,
Dar nu mai e un cântec de chemare...
Îmi spun că poate mie mi se pare,
Că lemnul ei, cel nou, e mult prea crud.

Călugării sunt mulți, parcă roiesc,
Au alt program și altă rânduială,
Dar are iz de simplă poleială,
Căci faptele tot mai puțin vorbesc.

Puțin mai recunosc din tot ce-a fost,
Doar clopotul e cel de dinainte,
Doar el mi-aduce vechiul schit în minte
Și cât mi-a fost credinței adăpost.

sâmbătă, 11 martie 2017

Praf de infinit

Mă uit, înspre departe, şi-i pustiu,
Plouă mărunt şi ceru-i cenuşiu,
Ce-aş vrea să fac, îmi este greu să ştiu,
Cum nici nu ştiu ce dat îmi e să fiu...

Se-aşterne praf de stele peste gând,
Ca mai oricând, de tine sunt flămând,
Şi mă revăd pe mine ce, plecând,
Ţi-am spus cum fi-vor multe, în curând.

De-nvăţături străine am uitat,
Când doritori de vis ne-am pus pe pat,
Şi ne-am trezit cu sufletu-mpăcat
Deşi căzuţi, ca oameni, în păcat.

Privesc departe şi mi-e dor de noi,
Azi timpul curge parcă înapoi
Spre prima seară petrecută-n doi,
Dansând peste troiene şi noroi.

De-ar fi să pot trăi din ce-am avut,
Puţine-aş ţine dintr-un mult trecut,
Nu mi-ar păsa de tot ce am pierdut
Dar te-aş păstra mereu ca început.

Şi din ceea ce-a fost, din prea puţin,
Din cele ce n-au fost şi se cuvin,
Ţi-aş da, din nou, motive, pe deplin
Să ştii că rostul vieţii-ţi e divin.

Azi timpul mi se pare-nghesuit
Între noi doi şi minus infinit,
Drumul, de mers, îmi pare obosit,
De dor, mă-ntreb mereu, unde-am greşit?

miercuri, 8 martie 2017

Evident, exist

Am fost, iubito, vreme multă, trist,
Şi fire-am fost, şi uneori nefire,
Am plâns, vorbindu-i vieţii, în neştire,
Uitând că ţelul ei e să rezist.

Ţie mă-nchin, şi orişicui o spun,
Minunea mea în strai de sărbătoare,
Că ţi-ai deschis petala salvatoare,
Când mulţi spuneau că de nimic nu-s bun.

Pe umărul ivit printre tristeţi,
Mă simt o ploaie care te sărută,
Ce repede o duce în derută
Chiar amintirea iernii cu nămeţi.

Când întunericul domnea suprem,
În nopţile de vise sărăcite,
Pradă uşoară-am fost unor ispite
Ce le simţeam ca rugă şi blestem.

Am tot zăcut pe pleoape de cuvânt,
Şi-am căutat tandreţe efemeră,
Crezând că ea, în felul ei îmi şi oferă
Motiv de existenţă, pe Pământ.

Priveam spre orizont ştiind că eşti
Acolo, undeva, pe-a zării geană,
Cu toate şi cu totul pământeană,
Dar şi visând cereştile poveşti.

Şi-ai apărut, prin vers, în poezii,
Remodelându-mi litera rebelă,
Luându-mi întristarea sub tutelă,
Spre a ajunge gând şi dor să-mi fii.

În orizontul meu, atât de trist,
Mi-ai definit întoarecere-mi prin fire,
Fiindu-mi dar şi faptă-n dăruire,
Şi azi îţi scriu, spunându-ţi, scurt, exist!

marți, 7 martie 2017

Contur de siluete

Sunt singur... desenez cu lacrimi reci,
Printre copaci, contur de siluete,
Ce trec pe şerpuitele poteci
Spre orizontul marilor regrete.

Pe undeva, se pare, este frig,
Şi s-a pornit al jocului hazard,
Ce pierde mult cu prea puţin câştig
Dar dezgoleşte, tot ce-i fals, de fard.

Un vânt sălbatic dinspre miazăzi
Aduce norii plini de sentimente
Şi tot încearcă rosturi a urzi
Şi-a defini, în mod ciudat, accente.

Se leagănă castanii trişti în vânt,
Şi ramuri rupte cad pe caldarâm,
Făcând cu dezgolirea legământ
De mult rodire pe un alt tărâm.

Un curcubeu de vise argintii
Mă tot trimite-n vis şi amintire,
Contrariat de-atâtea erezii
Ce-şi spun că fac reformă în iubire.

Cerul îmi pare de un calm bizar,
Chiar stelele-şi au locul îngheţat,
Şi somnul, ca o zbatere-n zadar,
De nedormirea mea-i contrariat.

sâmbătă, 4 martie 2017

Tu, clepsidră nud

Se-aude ceasul care bate surd,
Trec orele, tăcute, peste noi,
Fără motiv, tenace în absurd,
Mă simt atras de-al timpului război.

Nu vreau să văd, nu vreau să-l mai aud,
Nu îi mai vreau eternele poveşti,
Trupul clepsidrei mi se pare nud,
Chemându-mă înspre trăiri lumeşti.

Trupul clepsidrei văd că e la fel
Cu trupul tău, iubito, dezbrăcat,
Şi-mi nu-mi e clar cum de ai fost model
Celui ce-ntâia dată l-a creat.

Oraşu-i plictisit şi norii grei
Împinge orizontu-nspre apus,
În ochii-ţi negri câteva scântei
Se-aprind şi-mi spun că-ţi sunt deja supus.

Că printre gene visul mi-l strecori
Şi rochia te-ascunde inutil,
Când ţi-o dezbraci, degrabă mă cobori
În templul alb al trupului fragil.

Acolo sunt şi-acum, mereu rămas,
Amprentă de neşters, însemn prea clar,
Nu rareori văzut ca prea retras,
De multe ori ca martor necesar.

Au tot trecut milenii de când eu
În sanctuarul tău am poposit,
Şi de atunci, prin simplul ricoşeu,
Din risipiri, mereu, ne-am regăsit.

Spre tine drum îmi merg şi nu sunt trist,
Acum nici nu-l mai văd prea monoton,
Cu el m-am învăţat, prin el exist,
Aş spune că vibrăm la unison.

Venind spre tine mă trezesc visând
Definitoriu, faptic, evident,
Un curcubeu pe geana unui gând,
Dându-mi motiv de clar devotament.

miercuri, 1 martie 2017

Pretextul prin context

Nu caut azi nici-un pretext
Ce-mi poate fi motivator
Unui păcat ce, în context,
Fi-va, firesc, dezrobitor.

Nu-mi este scuza argument,
Nici tot ce despre tine ştiu,
Dar motivat sunt, permanent,
Să pun, pe gândul tău, pariu.

Eu mă declar nevinovat
Când, doar văzându-te, mă-mbeţi,
Nu-mi pasă că ar fi păcat,
Că-mi uit noianul de tristeţi.

Azi am curaj îndeajuns
Să merg pe sensul interzis,
Şi-aşa cum sunt, doar un răspuns
Îţi dau în fiecare vis.

Şi-ţi frâng mijlocul, prea flămând,
Oricând e dat să te-ntâlnesc
Simţind că vrei un mai curând
Cu evidenţa-i de firesc.

În miez de noapte, ţi-am tot spus,
Că nici glumind nu mă dezic,
Că la păcat sunt predispus,
Dar nu am cum să-l interzic.

Când sunt pătruns prin labirint,
Mi-e clar că-n sângele tău ştiu
Să cresc vegheat de-al tău alint,
Uitând de-al nopţii ceas târziu.

Înspre păcat mă duci încet,
Şi mergi cu mine în păcat,
Dar tot n-am gândul la regret,
Nici tu nu crezi că-s vinovat.

În mod tacit, dar tot rebel,
Încerc normal să mă comport,
Însă îţi spun că-mi eşti model,
Osândă dulce şi confort.

Şi iar iau totul în context,
Şi iar mă-mbăt când te respir,
Pun preţ pe singurul pretext,
Fiindu-mi, clipei, elixir.